Întâmplările lui Johann Kaspar Steube în Timişoara imperială

Timisoara in orice colt de Romanie > povestile noastre > Întâmplările lui Johann Kaspar Steube în Timişoara imperială

Johann Kaspar Steube s-a născut la Gotha (în Saxonia), la 25 ianuarie 1747, în familia unui măcelar. A arătat încă de mic copil înclinaţii spre învăţătură, o dorinţă neîmplinită, din cauza situaţiei financiare precare a familiei. În cele din urmă, Johann nu a reuşit să urmeze decât cursurile unei şcoli primare. Apoi, a intrat ca ucenic la un meşter pantofar din Gotha. Călătoria obligatorie de calfă l-a purtat prin mai multe oraşe: Rudolfstadt, Erfurt, Nordhausen, Wernigerode, Wismar sau Rostock.

Nu s-a arătat deloc dornic de a-şi urma carierea profesională de pantofar, aşa că s-a stabilit în Stralsund şi s-a înrolat în regimentul de gardă al Suediei, cu gradul de caporal (apoi şi-a cumpărat un post de subofiţer). Un incident produs în timpul unui joc de cărţi l-a împins pe Steube să dezerteze, după doar opt luni. S-a angajat pe un vas olandez, în calitate de cambuzier, cu destinaţia Maroc, în final ajungând în Malacca, India, unde a petrecut şase săptămâni.

A revenit în Europa, după o călătorie de 19 luni. A fost recrutat din nou, prin înşelătorie, pe un vas olandez de război, dar a reuşit să fugă şi să se îmbarce pe o corabie cu destinaţia Livorno. Ajuns în portul italian, Steube devine calfă la un pantofar şi începe să înveţe limba locului. După două luni, pleacă să viziteze oraşele emblematice ale Italiei. După aceste călătorii, se angajează ca furier în regimentul habsburgic Ried, dar se îmbolnăveşte de gută şi rămâne în spitalul din Cremona preţ de un an şi jumătate. Se reface, în mare parte, însă află despre efectele terapeutice ale apelor termale de la Băile Herculane şi cere să fie trimis într-un regiment din Banat.

În vara anului 1772, Steube şi ceilalţi camarazi ai săi sosesc la Timişoara, capitala Banatului imperial. În jurnal său de călătorie, publicat mai târziu în cartea Drumeţii şi destine, Johann Kaspar Steube nota că „îndată ce am ajuns la Timişoara, l-am rugat pe domnul locotenent-colonel Fleischmann să mă repartizeze într-o companie aflată în apropiere de Băi, ceea ce a şi făcut. trimiţându-mă în compania de la Riviere, aflată chiar la Mehadia. (…) Atunci când am părăsit Timişoara, fusesem avertizat să nu beau apă, ceea ce mi-a fost cu neputinţă, deoarece nu mă obişnuisem niciodată cu vinul. De aceea, în viitor am băut apa amestecată cu o optime oţet de vin.”

Revine la Timişoara câţiva ani mai târziu, într-un concediu de şase săptămâni, pentru a da curs unei chemări venite din partea unei cunoştinţe mai vechi de la Mehadia, doamna Vigna, care-i cerea ajutor  la amenajarea şi deschiderea unui han cu ospătărie în capitala Banatului. „După ce am primit – aşa cum am spus – aprobarea de a mă duce la Timişoara, (…) şi, în mai puţin de 24 de ore, m-am aflat alături de buna mea prietenă. Mi-a luat doar puţin timp pentru a pune în ordine mica ei afacere. Totuşi, am rămas la ea vreme de şase săptămâni. La împlinirea acestora, n-am putut şi n-am vrut să o părăsesc, deoarece se îmbolnăvise, dar mai cu seamă fiindcă îmi dăduse de înţeles că dorea să mai rămân o vreme la ea.” I se refuză prelungirea concediului, astfel că Steube demisionează.

„Am intrat în legături mai apropiate cu doamna Vigna şi m-am implicat în mica ei afacere. Ce-i drept, nu mă ocupam de aceasta aşa cum s-ar fi impus, pentru a scoate bani cât mai mulţi, ci numai pentru a nu fi nevoiţi să punem de la noi alţi bani. Dorinţa mea era să îi fac doamnei Vigna un amurg al vieţii cât mai plăcut cu putinţă. (…) După trecerea unui an şi jumătate, boala doamnei Vigna s-a agravat tot mai mult. Ca o bună catolică ce era, avea mare încredere în Sfânta Fecioară, anume în cea de la Maria Radna. De aceea, şi-a dorit să meargă în pelerinaj acolo, sperând să-şi recapete sănătatea cu ajutorul Sfintei Fecioare. (…) M-am dus, aşadar, acolo împreună cu ea şi am sperat că, dacă nu Sfânta Fecioară, atunci cel puţin schimbarea aerului să-i mai amelioreze sănătatea. Dar, din păcate, s-a întors la Timişoara mai bolnavă decât fusese la plecare. Fiindu-mi cunoscută natura bolii ei, iar domnii doctori Gross şi Geiginger socotind-o primejdioasă, am fost primul care i-a spus doamnei Vigna pericolul care o ameninţa.”

„La câteva zile după moartea doamnei Vigna, m-am pomenit cu două persoane: una pretindea că-i dăduse răposatei spre păstrare şapte ţechini, cealaltă vorbea de trei ţechini. E adevărat că, în sprijinul celor spuse, nu aveau nici o dovadă scrisă, dar pentru mine n-a fost  un motiv să mă îndoiesc de adevăr, deoarece, de când mă ştiu, am crezut şi mai cred încă în faptul că petecul scris pe hârtie a fost născocit – poate cu o singură excepţie – datorită oamenilor ticăloşi, iar nu a celor cinstiţi. (…) Odată cu această prietenă, am pierdut şi tot cheful de a mai face pe hangiul, lucru pentru care nu aveam, de altfel, nici o chemare. Căci, închipuiţi-vă un bărbat care – aşa cum s-a amintit – nu băuse nici un strop de rachiu chiar când fusese mare, care nu fumează şi nu suportă mirosul de tutun şi care nu bea decât apă şi cel mult un pahar de bere, socotind beţia cel mai dezonorant viciu al omenirii. Închipiţi-vă iarăşi ca cea mai mare ciudăţenie un hangiu sau cârciumar care socotea, dacă nu un păcat de moarte, atunci cel puţin o farsă şi înşelăciune adăugarea de apă în băuturile pe care le vinde. În aceste condiţii, vă veţi da seama cu uşurinţă că un astfel de om nu este făcut să fie hangiu. De aceea, am vândut tot inventarul ospătăriei unei persoane, în mod sigur mai iscusită decât (care şi-a făcut, de altfel, debutul) în a-i înşela pe alţii, renunţând astfel, după aproximativ 21 de luni, la afacerea pe care o avusese doamna Vigna.”

După moartea prietenei sale, fără a avea un suport financiar, Steube a reuşit totuşi să supravieţuiască într-un mod onorabil vieţii cosmopolite din Timişoara, prin diferite expediente, cum ar fi traducerea unor acte din italiană în germană sau redactarea unor contracte comerciale. Îl întâlneşte pe italianul Carlo Giuliano Arisi, care deţinea o orezărie între Sculia şi Gătaia (azi, localităţi din judeţul Timiş). Timp de aproape un an (1779-1780), Arisi i-a oferit lui Steube un post de administrator-contabil al orezăriei. O promisiune neonorată şi viaţa nesigură de la Gătaia îl determină pe Steube să se întoarcă la Timişoara, la sfârşitul anului 1780. I se promite un post de valet, însă nici această perspectivă nu se materializează.

„Aflându-mă la Timişoara cu o anumită treabă, am povestit despre nesiguranţa la care eram expus la Gătaia. Auzind acestea, compatriotul şi bunul meu prieten, domnul Baumann (care era secretar în slujba Excelenţei Sale episcopul sârb şi mitropolitul de acum Moise Putnik), mi-a propus să-mi obţină postul de valet al episcopului care urma să vină la Timişoara, Deoarece eram foarte cunoscut în acest oraş, unde aveam mulţi prieteni, am acceptat propunerea cu plăcere. S-a stabilit că urma să-mi încep serviciul peste cel puţin opt zile. (…) A doua zi, după ce plecasem la Gătaia pentru a-mi lua lucrurile de acolo, noul episcop a fost invitat la masă la acum răposatul domn general de brigadă, baronul von Zettwitz. Printre alţi invitaţi, acolo se afla şi bătrâna doamnă contesă…, care l-a întrebat pe episcop dacă a terminat să-şi aranjeze reşedinţa. Acesta a răspuns afirmativ, adăugând că îi mai lipseau doar o slugă şi un vizitiu. Această doamnă, care promisese altcuiva să-i obţină slujba de valet la episcop, i-a spus acestuia, cu părere de rău, că nu avea cum să-şi ţină cuvântul. Dar, deoarece, din diferite motive, episcopul n-a dorit să o supere pe amintita doamnă, el a acceptat persoana respectivă şi nu mai putea să mă ia pe mine în serviciul său.” 

„Trebui să recunosc însă faptul că episcopul mi-a transmis o propunere pe care – cu excepţia Timişoarei – aş fi acceptat-o în orice alt loc, anume, să primesc postul de valet-substitut, până ce se va fi eliberat cel de majordom al casei, pentru care eram potrivit şi pe care urma să-l primesc, fără îndoială. Dar, la Timişoara, unde eram atât de cunoscut, nu puteam îmbrăca o livrea cu revere colorate, fără să fiu silit să renunţ la orice primire în societate, deoarece, în afară de mulţi alţii, mă bucuram nu numai de cunoştinţa, dar şi de prietenia canonicului capitular von Globoschitz, a procurorului militar şef von Kugel, a domnilor Parzelilini şi Kugler, numai persoane bine-văzute, la care nu mă puteam înfăţişa în acea livrea. (…) Este adevărat că mulţi dintre prietenii mei s-au străduit să-mi obţină o slujbă la autorităţile civile, dar, din nefericire pentru mine, Banatul tocmai fusese încorporat Regatului Ungariei şi toţi funcţionarii germani fuseseră îndepărtaţi. (…) Toate posturile amintite fuseseră ocupate de nobili unguri şi, în afară de asta, fiecare sat primise un conducător aparte, care avea titlu de notar. Toţi aceştia erau – aşa cum am amintit – nobili unguri.”

Întâmpinând greutăţi mari în găsirea unui loc de muncă, lui Steube i se propune să se însoare cu o văduvă. „În aceste împrejurări, mi s-a propus să mă însor cu o văduvă din Timişoara, care, în afară de diferenţa mare de vârstă şi de un trup bolnăvicios, n-ar fi fost o partidă rea, deoarece nu avea copii şi averea ei se ridica la o sumă de 25.000 de florini. Era însă de o zgârcenie nemaiauzită şi, în acelaşi timp, bolnăvicios de geloasă, în orice caz, nicidecum o soţie pe potriva principiilor mele. Cu toate acestea, puţin a lipsit ca, la îndemnul prietenilor mei, să nu mă însor cu ea. Şi, poate, spre nenorocul meu, deoarece în mai puţin de şase săptămâni (fiindcă mai mult n-a trăit), ea a dobândit Împăraţia Cerului, iar eu m-aş fi ales cu cei 25.000 de florini. Pe atunci însă banii îmi erau o problemă destul de indiferentă, întrucât încă nu le cunoşteam cu adevărat valoarea.”

La 26 decembrie 1781, Johann Kaspar Steube părăseşte Banatul şi se stabileşte temporar la Viena, căutându-şi zadarnic un loc de muncă. Se întoarce în cele din urmă la Gotha, după 19 ani. Îşi trece examenul de meşter pantofar şi îşi întemeiază o familie. A încercat să concureze pentru obţinerea unui post de instituitor de italiană la Universitatea din Jena, dar n-a reuşit. Deşi nu urmase studii superioare, Steube a fost mereu un autodidact însetat de cunoaştere. Astfel, el a încercat, de asemenea, să trăiască prin publicarea mai multor cărţi, fără rezultate concrete. În 1791, publică la Gotha cartea „Drumeţii şi destine”, care însumează aventurile sale în jurul lumii, inclusiv perioada de nouă ani petrecuţi în Banat (capitolele 18-36, din 48, fac referire la Banat). Steube a murit la 12 aprilie 1795, la Streitfeld (lângă Gotha), unde se retrăsese, bolnav fiind, pentru a finaliza un proiect editorial, prin care spera să dea lovitura cea mare.

***

Bibliografie: Johann Kaspar Steube, Nouă ani în Banat (1772 – 1781), studiu introductiv şi ediţie îngrijită de Costin Feneşan, Editura de Vest, Timişoara, 2008.

Sursă foto – gutenberg.spiegel.de