Podul „Eiffel” din Timişoara

Timisoara in orice colt de Romanie > povestile noastre > Podul „Eiffel” din Timişoara

Primele poduri metalice peste canalul Bega au fost construite în perioada 1870-1871, din iniţiativa primarului de atunci, János Török. Dintre toate acestea, s-a mai păstrat doar fostul pod Huniade, cel care leagă strada Ady Endre cu strada Andrei Murieşanu. De-a lungul timpului, acestui pod a fost asociat cu Gustave Eiffel, cel care a construit faimosul turn parizian. Deşi unii oameni încă mai cred acest lucru, asocierea dintre podul de fier timişorean şi celebrul realizator de construcţii metalice este doar un mit.

Conform dr. ing. Árpád Jancsó, „podul a fost construit între anii 1870–1871. Este un pod comun, cu grinzi cu zăbrele, simplu rezemate, realizat după un proiect tip, asemănător cu multe altele din vremea respectivă. A fost construit pe amplasamentul unui vechi pod de lemn peste care trecea drumul care lega Poarta Petro­varadinului a cetăţii Timişoarei cu cartierul Iosefin şi se îndrepta spre Belgrad. A jucat un rol important în viaţa oraşului. Imaginea lui apare pe multe ilustrate poştale împreună cu Palatul Societăţii de Regularizare Timiş-Bega. Podul nu a avut nici un ornament, a privat doar funcţionalitatea. Era un pod metalic din oţel pudlat, alcătuit din grinzi cu zăbrele parabolice, având calea jos. Elementele componente au fost prinse între ele cu mii de nituri. La acea vreme purta numele marelui erou, conducător de oşti şi ţară Ioan de Hunedoara: Podul Huniade, Hunyadi híd, Hunyadi Brücke.”

În 1911, s-a hotărât demolarea podului metalic şi înlocuirea sa cu unul din beton armat. Infrastructura podului a fost întocmită de inginerul Lád Károly, din cadrul Serviciul tehnic al Primăriei oraşului Timişoara, şi suprastructura metalică a fost realizată de către Fabrica de poduri de la Reşiţa a Societăţii austro-ungare de căi ferate. Fundaţiile şi o parte de capetele podului au fost executate de primăria oraşului, finalizarea lor având loc la 31 octombrie 1914.

În timpul Primului Război Mondial, pentru o vreme, lucrările au fost suspendate, apoi reluate şi terminate în 30 noiembrie 1916. Din cauza faptului că piesele depozitate pe malul Begăi au început să ruginească, Societatea de căi ferate austro-ungare din Reşiţa a fost chemată de urgenţă pentru montarea grinzilor. În luna martie 1917, podul era terminat, având următoarele caracteristici: „deschiderea 32,80 m, lungimea totală 40,00 m, lăţimea părţii carosabile 7,00 m, trotuarele ulterior desfiinţate au avut câte 2 m. Tablierul podului este alcătuit din 9 grinzi I. Clasa de încărcare II, stabilită conform prescripţiilor din 1910. Greutate: 120 tone.” Podul trebuia să poarte denumirea “Losonczy”, după numele ultimului căpitan viteaz al Cetăţii Timişoara, omorât, apoi decapitat de către turci, în anul 1552.

În articolul de pe site-ul Primăriei Municipiului Timişoara, dr. ing. Árpád Jancsó mai spunea că „din motive de navigaţie, înălţimea gabaritului sub pod a fost prea mare. Acest handicap l­a condamnat să fie utilizat doar de către pietoni, deoarece ridicarea rampelor de acces ar fi dus la “îngroparea” caselor de pe cele două străzi, iar proprietarii nu şi-au dat acordul pentru construirea acestor ram­pe.”

În 1929, Ministerului de Interne de la Bucureşti a respins solicitarea administraţiei locale pentru aprobarea coborârii cu 1,50 metri a tablierului podului, pentru a putea fi utilizat şi de vehicule. Astfel, „Podul Eiffel”, după cum este numit de timişoreni, deşi nu are nicio legătură cu faimosul Gustave Eiffel, serveşte şi astăzi doar pietonilor.

Sursă: Gazeta de Vest, Primăria Municipiului Timişoara

Foto: Primăria Municipiului Timişoara