Timişoara medievală

În 1177 este menţionat pentru prima dată comitatul Timiş, însă cea dintâi atestare documentară a Timişoarei/ Castum Tymes este destul de controversată, părerile speciliştilor fiind împărţite pentru anii 1212 (când este „scoasă de sub atârnarea cetăţii Timiş” moşia Gad)  şi 1266 (când au loc două donaţii regale).

Cert este că Timişoara va fi cunoscută sub numele  Cetatea Timiş/ Castrum Tymes/ Castrum Regium Themes până în vremea lui Carol Robert de Anjou. Atunci, denumirea i-a fost tradusă din latină în maghiară, rezultând „Temesvar”. În 1307, Carol Robert de Anjou ordonă construirea unui castel regal (pe locul în care se află acum Castelul Huniade). În timpul anarhiei feudale, acesta chiar îşi va muta capitala la Timişoara, determinând astfel o creştere demografică, comercială şi politică a localităţii.

Prin urmare, timp de 8 ani, Timişoara a fost capitala Regatului Maghiar, între 1316 – 1323. Anjou va ma reveni aici în 1330, pornind ulterior împotriva lui Basarab I, Domnul Ţării Româneşti. Palatul regal a fost ridicat cu meșteri italieni și era organizat în jurul unei curți dreptunghiulare, având un corp principal, care era prevăzut și cu un donjon sau un turn. Timişoara a fost şi primul oraş din cadrul regatului care a avut un sigiliu propriu, datând încă din anul 1365 şi avându-l patron pe Sf. Gheorghe.

Timișoara a jucat  un rol important și în lupta cu armata otomană. În 1394, turcii conduși de Baiazid trec pe lângă Becicherecul Mare și Timișoara, în drumul lor spre Țara Românească, unde vor fi înfrânți de către Mircea cel Bătrân, în bătălia de la Rovine. Timișoara va servi din nou ca punct de concentrare a forțelor armate creștine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creștinilor, turcii vor devasta Banatul până la Timișoara, de unde vor fi alungați de către comitele de Timiș, Ștefan de Lossoncz (Lossonczy István).

În 1440, comite al Timişului devine Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara), marcând un capitol aparte din istoria Timișoarei. Ioan Huniade va fi cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creștinătății. Iancu de Hunedoara a transformat orașul într-o tabără militară permanentă și în domiciliul său, mutându-se aici împreună cu familia. Astfel, cetatea a rămas în posesia Corvineștilor până în 1490.

După moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, este ales suveran al Ungariei (1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timișoara, prin poziția sa și prin forța garnizoanei sale devine cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetății au loc în anii 1462, 1467, dar toate aceste expediții au eșuat.

În anul 1478, Matei Corvin numește în funcția de comite de Timiș pe Paul (Pavel) Chinezu. Cronicarul Antonio Bonfini îl descria pe acesta astfel: Paulus Kinisii s-a născut în starea de jos, a lucrat în moara părintească apoi ca soldat, sub comanda lui Blasius Magyar. Numele l-a luat de la satul natal; a fost dotat cu calităţi fizice deosebite: statura solidă îl face să semene cu un Hercule. Un alt contemporan de-al lui Chinezu, diplomatul italian Francesco Fontana spunea despre el, în anul 1490, că este în vârstă de circa 58 de ani, de statură mică, este solid şi păros ca un urs, dar este un oştean viteaz. 

Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Armatele răsculate, formate din iobagi români și unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ștefan Bathory și episcopul Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timișoara, la 15 iulie 1514, de comitele Ioan Zapolya. În 1534, este numit comite de Timiş Petru Petrovici, fidel familiei Zapolya. Acesta reuşeşte să mijlocească o înţelegere cu otomanii, care aduce linişte ţinutului.

În 1536, Nicolaus Olachus spunea despre Timişoara medievală că: Din stânca sau muntele care domină orăşelul Caransebeş izvorăşte râul Timiş, care,… curge spre sud şi ajunge la puternica cetate Timişoara, numită după acest râu. Această cetate ţine piept turcilor, ca odată trecută de Dunărea la Semendria (Smederevo) să nu poată trece Timişul şi să năvălească în Ungaria. Dar, situaţia strategică a Banatului şi intrarea trupelor imperiale habsburgice aici în anul 1551 au schimbat fragilul echilibru politic şi militar al zonei, provocând intervenţia energică a otomanilor.

Astfel, 1552 rămâne în memoria istorică drept anul atacului otoman şi transformarea Timişoarei în vilayet pentru aproape două secole.

***

Surse:

1. Wikipedia – Istoria Timişoarei;

2. Ioan Haţegan, Cornel Petroman – Istoria Timişoarei, volumul II, Editura Banatul, Timişoara, 2008.