Timişoara otomană

Cucerirea cetăţii Timişoara de către turci, în 1552, a reprezentat un moment de răscruce în istoria raporturilor militare dintre Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu Romano-German. Poziţia excepţională a fortificaţiei reprezenta siguranţa drumului spre centrul Europei, asigurând totodată şi controlul principatului Transilvaniei. Vilayetul (elayetul) de Timişoara avea acelaşi statut ca Buda şi Belgrad (unde conducea un berlegeb supus sultanului, uneori cu rang de paşă sau chiar de vizir) şi cuprindea 6 sangeacuri: Timişoara, Cenad, Lipova, Gyula, Moldova Veche şi Orşova. Totodată, noua stăpânire a schimbat foarte mult şi compoziţia etnică. Musulmanii privilegiaţi au venit aici din toate colţurile imperiului, pentru a dezvolta agricultura şi comerţul. Odată cu ei au venit şi primii evrei, de rit sefard.

Creştinii timişoreni au fost mutaţi din cetate în cartiere. Sunt amintiţi catolicii (raguzani şi maghiari) cu două biserici franciscane şi ortodocşii (români, sârbi, greci, aromâni) cu bisericile şi ierarhia lor specifică. Timişoara a fost sediul unei mitropolii ortodoxe ce ţinea de patriarhia ortodoxă de Ipek, înfiinţată în 1557 de marele vizir Mehmed Sokollu pentru fratele său Macarie. Numele mai multor ierarhi ortodocşi au fost păstrate în documente şi cronici, cel mai important fiind cel al mitropolitului Iosif cel Nou (1650 – 1653), sanctificat sub numele de Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, devenit patronul ortodocşilor români bănăţeni.

Orașul Timişoara a fost împărțit în patru districte, iar suburbiile în 10 mahalale. Casele au fost construite din lut și acoperite cu țigle din lemn. Străzile erau pardosite cu scânduri groase de stejar. Toate bisericile şi mănăstirile creştine au fost transformate în moschei, clopotele au fost topite iar din clopotniţele lor (transformate în minaret) muezinul îi chema pe dreptcredincioşi la cele cinci rugăciuni zilnice. Crucile au fost date jos şi în interior a fost amenajat mihrabul, profitându-se de faptul că şi bisericile şi moscheile aveau o orientare est-vest. Lăcaşurile mari erau numite geamii (djamii) iar cele mici purtau numele mecet (mesdjid). Turcii au ridicat de-a lungul timpului şi moschei noi, sultanale sau ale unor viziri.

Cimitirele musulmanilor timişoreni se aflau lângă moschei, tekke (aşezăminte monahale pentru dervişi) şi mausolee. Ritul cerea înhumarea rapidă a defunctului. Pe de altă parte, cimitirul era un loc de pelerinaj în care urmaşii îşi manifestau veneraţia sau veneau pentru a afla răspuns la diversele probleme existenţiale.

Băile publice (hamam) au avut o mare importanţă în cadrul islamului (purificarea obligatorie a credincioşilor înainte de rugăciunile zilnice) şi au fost construite şi la Timişoara, începând din 1554. În 1664, călătorul turc Evlia Celebi menţiona aici 4 băi frumoase.  Ospitalitatea tradiţională otomană a făcut ca în Timişoara să existe doar două hanuri (caravanserai). Unul a fost ridicat de un musulman venit la Timişoara în jurul anilor 1630-1631, pe care comunitatea l-a despăgubit imediat şi l-a obligat să bată intrarea în scânduri. Celălalt han exista în interiorul unui zid înalt şi avea o curte cu camere pentru oaspeţi, căruţe şi cai, precum şi vetre de foc unde călătorii îşi găteau mâncarea. Lângă acesta se afla o fântână, dugheana bărbierului şi o cafenea.

O adevărată luptă s-a dat între partizanii şi adversarii cafelei. Aceasta a fost adusă din Yemen în jurul anului 1543 şi promovată de dervişi prin anul 1555. În contradicţie cu hotărârile ulemale-lor, cafeaua s-a impus şi cafenelele au fost localuri în care s-au adunat literaţi, oameni de spirit, jucători de şah şi table dar şi amatori de plăceri. Nu se cunosc însă locurile în care au funcţionat cafenelele Timişoarei otomane.

În vara anului 1716, Timişoara a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale. Izbucneşte războiul dintre imperiul Habsburgic şi cel Otoman şi, profitând de calităţile excepţionale ale lui Eugeniu de Savoya, creştinii reuşesc să obţină controlul Dunării, prin cucerirea Timişoarei şi anexarea Banatului la imperiu, în urma Păcii de la Passarowitz, la 1718.

***

Surse:

1. Wikipedia – Istoria Timişoarei;

2. Ioan Haţegan, Cornel Petroman – Istoria Timişoarei, volumul II, Editura Banatul, Timişoara, 2008.a