Timişoara prin ochii lui Nicolae Iorga

Timisoara in orice colt de Romanie > povestile noastre > Timişoara prin ochii lui Nicolae Iorga

În 1906, Nicolae Iorga vizita Ardealul şi Banatul, provincii româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Tot în acelaşi an, însemnările sale de călătorie aveau să se concretizeze în volumul „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Românească la 1906”.

Printre localităţile vizitate de marele savant s-a numărat şi Timişoara, pe care l-a descris ca „oraşul care s-a făcut pe ruinele reşedinţii de paşă turcesc, după planuri drepte, pentru şvabii Banatului şi alţi pribegi aduşi din cîtă-i lumea, şi din Lorena franceză, şi din Spania, de cârmuirea germană.”

După o călătorie de două ceasuri de la Arad la Timişoara, Iorga concluzionează că oraşul de pe Bega „are o gară măreaţă. De la dînsa înainte, pe cel mai bun pavagiu de asfalt, neted şi măturat, treci pe lângă scînteierea fereştilor din şase rînduri ale unei uriaşe mori, apoi printre aleile de copaci bătrîni ale unei primblări care adăposteşte, cu toată răceala serii, părechi ce se bucură de luna toamnei, fiincă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care desluşesc scînduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dînsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbeşte electricitatea.

Apoi iarăşi urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet cară ţărăneşti cu coviltirile albe. În sfîrşit, la intrarea unei înguste strade cu clădiri mari, iată un strălucitor palat cu faţade de teatru, care arată ca o cafenea de mîna întîi, apoi gangul de la marele otel <<Kronprinz>>, vrednic să steie în orice capitală mare. Proprietarul e şvab, toată lumea vorbeşte nemţeşte; în faţă un otel mai mic are numai firma germană.

(…) Strada de dinaintea otelului duce la asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga, fug alte drumuri, care se opresc înaintea cîte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie-şters, roşiatecă. E un mare oraş solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din cîte am întâlnit pînă acum , dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, mai <<cuminte>>, mai supus regulamentelor de clădire şi întreţinere.”

Apoi, Nicolae Iorga se îndreaptă spre actuala Piaţa Unrii din Timişoara. „Peste cîţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar încunjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente , religioase şi oficiale, pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brîul de clădiri e stăpînit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopa sîrbilor: n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în faţă.

În fund se văd cavalerişti făcând exerciţii pe un cîmp deschis. Pe lîngă cazărmile lor trăsura şvabului nostru se înfundă iarăşi în nişte lungi alei de parc vechi. Printre şirurile arborilor înalţi, căruţe de povară mînate de şvabi, vagoane ale tramvaiului electric, multă lume gătită, cîţiva ofiţeri. Înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpşane acoperite cu pajişte, semne de recunoaştere arată unde a fost ceteatea cea puternică din vremuri în care au stat pe rînd ostaşii unguri ai lui Ioan Corvinul şi al multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului şi cătanele nemţeşti, aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia. 

Partea de pînă acum se chema odată cetatea şi poartă astăzi numele de <<oraşul interior>>. El e o bucată din cele patru, despărţite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timişoara. Sus e oraşul Iosefin, dincoace e cartierul fabricilor, căruia românii i-au zis de la început, de cînd guvernul asutriac a dăruit creaţiunii sale şi această binefacere industrială, care se preţuia foarte mult pe atunci: <<Fabricul>>; în sfîrşit, de cealaltă parte se întinde <<măieriştea>> de odinioară, care s-a prefăcut în oraş elisabetan.

În <<Fabric>> găsim întîi un minunat şir de case, făcute după moda timpurilor noastre, care cuprind apartamente pentru funcţionarii şi ofiţerii înalţi şi pentru bogătaşi. Apoi suburbia urmează, cînd mai bine, cînd mai rău, iarăşi după normele vieneze ale trecutului. Ungurii, cari înseamnă aici foarte puţin lucru, au împodobit cartierul cu o frumoasă biserică gotică a mileniului. Cealaltă, mai veche, din piaţă, cu crea ortodoxă, pe turn, e a sîrbilor, şi ai noştri au încercat s-o cîştige printr-un proces, care s-a pierdut dăunăzi. 

Odată, capătul <<Fabricului>> se zicea şi <<mahalaua românească>>. Aici s-au aşezat, îndată după căderea stăpînirii turceşti şi zidirea oraşului nou, o mulţime de meşteri români, <<străiţari>>, cojocari, tabaci, argintari, <<căldăraşi>>, organizaţi în <<ţehiuri>>, care se mai ziceau, după turceşte, şi <<rufeturi>>. Eu erau de legea veche, şi nu voiau să meargă la bisericuţa unită pe care o întemeiaseră alţi români, cu plăcerea guvernului, la 1770. Meşterii ortodocşi nu-şi cătătară însă o biserică decît prin străduinţele protopopului Gherghevici.

(…) Biserica lui Gherghevici n-are, astfel, nici un interes de arhitectură sau istorie. E o mare clădire ca oricare alta din aceste părţi ungureşti; inscripţia de întemeiere, în dosul altarului, e alcătuită sîrbeşte; pînă prin 1830 toate însemnările de pe cărţi sunt încă în această limbă sîrbească (…). Cei 4.000 de români din Timişoara cu 50.000 de locuitori nu mai sînt un element folositor şi preţuit ca odinioară. Dar ei stăpînesc încă aceste străzi de suburbiu din marginea Begăi leneşe, unde văd femei purtînd, în această zi de sărbătoare, rochii înfoiate şi brodate de mătase neagră, pe cînd, cu tot praznicul Sfîntului Dumitru, care nu are aici aceeaşi însemnătate ca la noi, tabacii freacă pe largul maidanelor pieile întinse pe sprijinitori, în bătaia acestui cald soare de novembre. (…) Într-atîta se încheie Timişoara românească de astăzi care e prea puţin lucru în cuprinsul marelui oraş ce se întinde şi se împodobeşte luxos pe zi ce merge. 

***

Bibliografie: N. IorgaPagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, Ediţie îngrijită de Lucian Cursaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.

Foto: Pressalert